Cladirea in care se afla galeria Suprainfinit, pe Mantuleasa 22, are un trecut slab documentat. In 1929 acolo exista un alt imobil, cu o configuratie similara, care a picat la cutremurul din 1977. Din cladire s-a pastrat doar amprenta (suprafata de teren) pe care a fost construit blocul actual, in perioada socialista. La parter, unde acum functioneaza galeria, au fost, pe rand, o alimentara, un aprozar si un bar. Dupa ce a inchiriat spatiul, singurele elemente pe care Suzana Vasilescu (fondatoarea galeriei Suprainfinit) le-a pastrat in configuratia lor originala au fost tavanul si podeaua din terrazzo.

Astazi, jumatate din bloc este nelocuit, pentru ca majoritatea proprietarilor sunt plecati in strainatate si „nu vor sa inchirieze pentru ca nu au nevoie de bani", spune Cristina. „Cred ca sunt multe situatii de genul asta prin cartier, unde casele au fost lasate mostenire din generatie in generatie".

Inainte sa lucreze cu galeria, Cristina locuia la Londra, dar venea des la Bucuresti. Intr-una dintre vizite a vazut expozitia de grup (pre)(history). Ulterior a aplicat la job la Suprainfinit si l-a scurt timp s-a angajat. De atunci, locuieste in cartierul Mantuleasa, iar de cinci ani si jumatate, de acasa pana la galerie, face acelasi traseu.

„Dupa ce petrecusem mult timp in trafic in Londra, faptul de a lucra si a locui in acelasi cartier mi se parea ideal", spune Cristina. Toate vocile din biroul galeriei o sustin la unison, pentru ca aceasta conjunctura este, intr-adevar, un privilegiu oriunde ai trai in lume, dar cu atat mai mult in Bucuresti, un oras al carui ritm este dictat de masini.

Maria a copilarit in Mantuleasa, la intersectia Calea Mosilor cu Obor. Acum locuieste tot in zona si, la fel ca si Cristina, simte ca traieste „intr-un oras de 15 minute". Ceea ce ne aminteste de urbanistul Mikael Colville-Andersen, care spunea intr-un interviu: „Ar trebui sa ne gandim la oras si la cartier ca la un loc in care avem tot ceea ce ne trebuie la o distanta de 15 minute de mers pe jos. Asa au fost orasele lumii timp de 7.000 de ani si la asta trebuie sa ne raportam".

O parte din drumul pe care Cristina si Maria il parcurg de acasa pana la galerie era, in secolul al XIX-lea, legatura dintre Podul Targului de Afara, actuala Calea Mosilor, si Ulita Vergu, actuala Calea Calarasilor, bulevarde comerciale de importanta majora ale Bucurestiului vechi. Astazi, strada Mantuleasa are un caracter usor diferit - isi mentine statutul de legatura intre doua artere principale pentru soferi, dar este totodata parte dintr-un traseu pietonal pentru locuitorii orasului.

Cartierul Mantuleasa este un segment rezidential din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cand facea parte din mahalaua Mantuleasa. Numele cartierului vine pe filiera familiei Manta, mai precis a negustorului Matei Manta si a sotiei sale, Stanca, numita si Mantuleasa. Dupa moartea sotului sau, doamna Manta a ridicat in fata casei lor, a cote de galeria actuala, o biserica in stil post-brancovenesc. Biserica a ramas neclintita de atunci, iar astazi este inscrisa pe lista monumentelor istorice.

Scuarul din fata galeriei este un nod la intersectia a cinci strazi: str. Mantuleasa, str. Plantelor, str. Pictor Stefan Luchian, Str. Pictor Alexandro Romano si str. Negustori. Spatiul-rest, creat la intalnirea acestora, a aparut in 1871, odata cu planul de aliniere a strazilor realizat in acea perioada. Aceleasi strazi care acum fac puntea de acces spre galeria Suprainfinit, formeaza un fel de sat in cartier, unde gasesti un Mega Image Shop & Go, o cafenea 5 To Go, un hotel B & B, iar in centru: o insulita asfaltata transformata intr-un mic parc pe care vecinii din zona il frecventeaza in fiecare seara, mai ales vara. In jurul parculetului se invarte constant orchestra unui trafic de masini mai mult sau mai putin linistit.

Tot pe insulita se afla si bustul scriitorului Mircea Eliade. Intre 1914 si 1917, acesta a invatat la scoala (acum demolata) de pe strada Mantuleasa, motiv pentru care primaria a considerat ca e important sa nu uitam chipul autorului si a impodobit scuarul cu un monument realizat de Vasile Gorduz.

Oricine se aseaza pe o banca in micul parculet de beton, se afla, vrand nevrand, sub privirile bustului de piatra sau cel putin in raza lui. La nivel perceptiv, efectul centripet al unui astfel de monument amplifica configuratia spatiala a scuarului inconjurat de carosabil si masini. Toate drumurile duc la scuar, iar scuarul la statuie. Maria pune sub semnul intrebarii glorificarea trecutului prin plantarea acestor statui in spatiile publice. „Poate fi un spatiu regandit", adauga ea.

Candva un maidan (spatiu viu, loc de joaca si de intalnire), parculetul atrage acum atentia asupra acelui tip de loc „liminal, uitat, abandonat, care este, de fapt, si de interes ecologic", explica Maria, in contextul evenimentului Suprainfinit Collisions - un maraton de o zi cu performance-uri, proiectii, concerte live si o lectura in scuarul din fata galeriei, unde cateva invitate au citit texte scrise pe tema „ecological futures".

Langa scuarul din fata galeriei, se afla si un petic de iarba ingradit, unde biserica Mantuleasa a amplasat o cruce de lemn. In 2020, Ziad Antar, un artist din Beirut, a instalat acolo sculptura unui cactus din ciment si rasina. La un moment dat, din acesta a disparut o petala. Cristina spune ca cineva a luat-o si, cand si-a dat seama ca nu poate face nimic cu ea, a lasat-o la loc langa sculptura. Artistul a inteles ca oamenii isi insusesc adesea obiecte gasite in spatii publice, crezand ca acestea sunt ale nimanui. In mod ironic, in preistorie, cactusii au fost folositi pe post de garduri agricole naturale, menite sa tina animalele la distanta, si ca baricade pentru a marca proprietatea privata.

„Genul asta de spatiu, daca eram in Londra, era capitalizat cumva. Si am zis, Ok, hai sa-l capitalizez si eu artistic", spune Cristina explicand decizia de a folosi vitrina ca spatiu de expunere. „Instalatiile gandite pentru vitrina pot constrange mult, dar iti dau in acelasi timp si o libertate de creatie foarte inedita din cauza spatiului ingust". Vorbim de un spatiu cu o lungime de 5 metri si o latime de 40 - 45 de centimetri. Dar cel mai usor este sa faci un exercitiu de imaginatie si sa te gandesti la un spatiu in care nu ai avea loc sa te rasucesti.

Aceasta vitrina ingusta si foarte incalzita pe timp de vara nu a functionat dintotdeauna independent de spatiul principal al galeriei: „Mi-a luat vreo doi ani sa dau o independenta totala vitrinei si sa zic « Ok, in timp ce e o expozitie in spatiul mare, in vitrina poate fi complet altceva » ". (...) E un spatiu viu, dar si un spatiu latent. (...) are un ritm al lui, uneori e latent, alteori erupe".

Treptat, unii artisti au propus lucrari care au iesit din vitrina spre strada. De exemplu, lucrarea lui Vlad Brateanu, Work Done, o instalatie site-specific care ridica intrebarea: cand se termina o lucrare cu adevarat? Cuvantul WORK, vopsit cu gri, continua urmele peticelor de beton de pe balcoanele blocului in care se afla galeria. Textul DONE, vopsit tot cu gri, se poate citi si astazi pe asfalt.

Intr-un alt proiect, Cristina a cerut permisiunea vecinilor sa atarne de balcoanele lor panze impermeabile (4 metri x 2 metri) pictate de artista Rebekka Ana Aimee Stuhlemerdin. „Le-am pus la Bed and Breakfast-ul de peste drum, la contele (Alex Kivu) de langa noi, care are o casa superba de secol XIX, si pe balconul de deasupra galeriei", spune ea. „Am vrut sa avem una atarnata si de la etajul 5, dar nu ne-a lasat unul din vecini, care, fost aviator fiind, are rau de inaltime", glumeste Cristina.

La un moment dat, Cristina a simtit ca a venit momentul sa predea stafeta si a invitat tineri curatori sa experimenteze cu spatiul vitrinei. Doua dintre proiecte au fost concepute sub umbrela colectivei Specula (o platforma de scriere speculativa) si gandite specific in jurul istoriei cartierului. Despre ambele s-a scris deja foarte frumos in articolul „Legende, substante magice si caini pe Mantuleasa". Dar n-o sa ezitam sa lasam si noi cateva randuri despre Sequence #14: Of Canines and Concrete, un proiect de cercetare unde Maria, Irina-Anca Bobei si Mircea Andrei Florea au pus la cale o instalatie multimedia legata de istoria canin-umana a Bucurestiului, care a adus inevitabil in discutie si eutanasierea, in anii 2000, a cainilor fara stapan. Ideea lor a pornit de la o legenda din Mantuleasa care spune ca gardul ce inconjura livada familiei Manta in secolul al XVIII-lea a fost, in timp, dezmembrat de trecatorii care scoteau din el nuiele pentru a se apara de cainii din cartier.

Evenimentul „Of Canines and Concrete" a fost unul dog friendly. Au cumparat mancare pentru cainii care se plimbau prin zona, pentru cainii vizitatori sau pentru Puiu, patrupedul cartierului. „E cumva cainele lui Alex Kivu, dar nu chiar. Sta si pe strada, e un free roaming dog", spune Cristina. Tot in vitrina era si un video unde l-au filmat pe Puiu cum intra in galerie si interactioneaza cu spatiul si cu oamenii. Cristina spune ca Puiu vine cam la toate vernisajele, dar isi aminteste ca a lipsit cu o seara in urma. Maria o completeaza: „Si nici la vernisajul cu caini nu a fost".

„Ce mi s-a parut interesant legat de ochii cainilor pe care i-am gasit pe net, este ca desi uneori bibelourile erau identice, oamenii au pictat diferit ochii", explica Maria, in timp ce pune pe masa unul din catei bibelou care a fost expus in vitrina. Un element de cultura materiala care dubleaza informatia istorica cu o nota personala.

Cercetarea lor a avut parte si de o mica interventie comunitara in parculetul cu crucea. Au lasat aici pungi igienice pentru catei, care, spre deosebire de petalele cactusului, au fost folosite cu succes.

O alta interventie in vitrina, Sideseeing DIY, tot in cadrul Specula, a pornit de la folclorul urban din Mantuleasa. Artistele si artistii Daniela Custrin, Andra-Bianca Coman si Matei Dumitriu au sapat dupa povesti de groaza conspirationiste si au scos la iveala un imaginar colectiv magic al cartierului. Unele povesti au fost gasite pe internet, altele au aparut in dialog cu oamenii. Rezultatul a fost un cabinet de curiozitati in care au expus lichide colorate imbuteliate in sticle, pietre sau fotografii, inscrise la limita dintre alchimie si istorii rescrise.

Evenimentele gandite pentru vitrina declanseaza o interactiune foarte diferita si onesta cu oamenii din cartier. Cristina isi aminteste ca, in timpul unui performance al Alinei Usurelu despre epuizare, a avut un dialog foarte frust cu un pusti din cartier. „Era un copil din cartier care nu intelegea miscarile. Ea avea o folie de plastic in jurul corpului, niste dread-uri foarte lungi. Copilul era fascinat si intreba « Ce face? De ce? Ce inseamna? ». Zic, pai, uite, este despre extenuare. « Aha, adica lucreaza mult ». Dupa aia m-a intrebat, « O platiti? O platiti sa faca asta? ». Nu erau multi oameni atunci, dar pentru mine interactiunea aceasta cu copilul din cartier a fost « Uau! ». L-a chemat pe fratele lui, a venit si el. I-am invitat sa vada expozitia".

Ne doream sa intelegem mai bine felul de-a fi al vitrinei, ce este un astfel de spatiu si cum anume difera el de altele - de o strada, de o incapere domestica, un magazin, o vitrina dintr-un magazin, etc. Cu riscul inevitabil de a suprainterpreta, am venit la intalnirea de la Suprainfinit cu doua propuneri conceptuale: heterotopie (M. Foucault, „Altfel de spatii") si spatiu poros (W. Benjamin, „Naples"). Aveam impresia ca vitrina are putin din ambele.

Aceasta pare a fi un loc indecis, in care interiorul si exteriorul se juxtapun, spatiul ei ingust intorcand spatele galeriei si privind exclusiv catre strada. In pofida amplasarii ei, vitrina pare exterioara galeriei si, daca putem spune astfel, interioara strazii. In plus, desi in mod obisnuit trecatorul este cel ce priveste, exista si o „privire" intoarsa privitorului dinspre vitrina (gazing back), cum spuneau Cristina si Maria. Aceasta are ceva dintr-o oglinda, spatiu asezat de Foucault la jumatatea distantei intre utopie (non-loc) si heterotopie (altfel de loc). O alta „superputere" a heterotopiilor (prezenta mai ales in cazul teatrului si a cinematografului) este aceea de a ataca pretentia la realitate a ceea ce consideram in mod obisnuit a fi „real" — cotidianul. In schimbul acesta de priviri intre proiectele gazduite in vitrina si strada, ceea ce ajunge sa fie in joc este chiar locul realitatii (sau mai degraba locurile ei). Cu alte cuvinte, vitrina ma poate distanta de ceea ce consider a fi „cat se poate de real", poate disloca pretentiile cotidianului de a fi singura si irevocabila realitate.

De altfel, vitrina produce un astfel de efect de bruiaj si in ceea ce priveste logica consumului si a publicitatii. Ce se intampla in perimetrul ei nu invita la consum si nu trimite la vreo marfa. Dimpotriva, asteptarea aceasta este rasturnata. Vitrina face posibila o interactiune egala si perfect gratuita, in toate sensurile termenului. Oricine trece prin fata ei poate intra intr-un schimb de priviri cu ceea este expus, nefiind necesar sa isi ia angajamentul de a intra in spatiul principal al galeriei. „Oamenii se mai opresc, se uita, inteleg, nu inteleg, si asta e misto. Cine intelege arta contemporana? Si, de fapt, nici nu trebuie sa o intelegi. E misto ca te opresti si atat", spune Cristina. Maria crede ca „vitrina este un spatiu mai intim [decat spatiul principal al galeriei], desi e pe strada". Poate ca intimitatea nu se poate realiza in absenta gratuitatii.

Din pacate, in limba romana, sinonimele cuvantului „gratuit" trimit la o absenta sau o lipsa - ce este gratuit este inutil, ineficient, zadarnic, etc. Anticii, in schimb, credeau ca inutilitatea trebuie pusa in legatura cu libertatea. Atunci cand fac ceva doar de dragul lui insusi si nu pentru vreun castig de orice fel, cand ma rotesc de placere in circularitatea unei anume activitati, se intampla ceva unic pentru existenta mea: survine libertatea. E ca si cum, stand de drag in raza de atractie a unui corp, ma eliberez, paradoxal, tocmai de gravitatie.

Spuneam mai sus ca vitrina ingusta de la Suprainfinit este si un „spatiu poros". Legea porozitatii la care ne referim, pe urmele lui W. Benjamin, este improvizatia, efemerul. Ceea ce este poros respinge „stampila definitivului" si lasa mereu loc pentru reconfigurari diverse. Vitrina este poroasa pentru ca, prin caracterul ei deschis, permite strangerea in jurul ei a trecatorilor, artistilor, a publicului obisnuit al galeriei. Ar merita sa ne intrebam ce alte spatii publice sau privat-publice din Bucuresti mai favorizeaza astfel de (re)configuratii sau strangeri laolalta. In jurul vitrinei, sub pretextul ei, pot aparea discutii si intalniri libere, mai scurte sau mai lungi. Aceste „constelatii neprevazute" de interactiuni intre trecatori si artistii implicati pot aparea cu atat mai des atunci cand vitrina gazduieste proiecte artistice ce ies la propriu in strada si modifica linia de separatie dintre public si privat.

Pana in februarie 2023, galeria dispunea si de un al doilea spatiu de vitrina pe aproape intreaga latura dinspre parculet. Acest spatiu tampon aparuse odata cu ridicarea unui perete de rigips care lega cei trei stalpi de rezistenta dispusi liniar in interiorul galeriei. Rolul acelei vitrine nu era de a interactiona cu strada, ci de a o tine cumva la distanta de ceea ce se petrecea in spatiul principal al galeriei.

In urma colaborarii cu artistul suedez Nilz Kallgren, peretele de legatura a fost insa daramat, iar spatiul principal al galeriei s-a deschis catre exterior. „Vreau ca sculptura centrala din expozitia mea sa fie daramarea acestui perete", isi aminteste Cristina propunerea surprinzatoare facuta de Nilz. „Toata expozitia lui era despre ce inseamna sa te retragi. (...) a facut comparatia cu peeling off the skins of the space. Sunt stalpii de rezistenta ai cladirii si sunt masivi. Apoi erau acolo instalatii, cabluri, curent, apa. Pentru expozitia lui am lasat toata partea asta vizibila, n-a vrut sa facem nimic si nici eu nu am vrut. S-a deschis foarte mult spatiul. Te forteaza sa gasesti alte metode de instalat lucrari si de a te uita la spatiu", adauga ea.

Nilz Kallgren a participat la distrugerea peretelui de rigips, alaturi de un meserias. „S-a distrus mai rapid decat credeam. A durat cateva ore. Momentul a fost foarte puternic si foarte simplu", povesteste Cristina. Actiunea s-a desfasurat fara public, deoarece Nilz a vrut ca gestul sau sa ramana unul sculptural si sa nu se confunde cu un performance, aflam de la Maria.

Demolarea peretelui si disparitia vitrinei-tampon au modificat semnificativ interactiunea dintre galerie si trecatori, dupa cum ne-a povestit Maria: „De cand nu mai e peretele sunt mult mai multe persoane care, daca eu sunt in fata galeriei la o tigara, sa zicem, desi nu ei intra in galerie, vin si imi spun ca au vazut lucrarea X cand treceau pe aici acum cateva zile si ca au o opinie despre ea". Intr-o seara, in timp ce Cristina monta o noua expozitie, o doamna s-a oprit doar pentru a-i spune, cu sufletul la gura, ca ii place mult ce se prefigureaza. O alta doamna din cartier a venit la galerie pentru a intreba de lucrarile artistei Hadassah Emmerich. Ii placusera foarte mult si nu intelegea de ce nu mai sunt expuse.

Dincolo de intensificarea interactiunii cu trecatorii, „gomajul" realizat de Nils Sjogren la galeria Suprainfinit a mai scos in evidenta un aspect: vulnerabilitatea. „Sunt zile in care, daca fac ceva in spatiu principal, ma simt foarte privita", spune Maria, iar Cristina isi aminteste de proiectul unui artist care a vrut sa maximizeze aceasta vizibilitate si sa le mute biroul din spatele galeriei in spatiul mare. „[Provocarea e] cat de mult poti sa o duci, cat de mult poti sa testezi spatiul asta poros, liminal si asa mai departe". Ne-am gandit la cat de mult spune jocul privirilor despre un oras si despre viata acestuia. In Bucuresti, acest joc este inca bantuit de mefienta, este incomod si negeneros. Pare ca in aer (inca) exista obisnuinta de a relationa cu celalalt neorizontal, indirect, printr-un al treilea (big brother) — o instanta cvasi-judecatoreasca si moralizatoare.

Ne-am inchipuit momentul caderii peretelui de rigips de parca am fi fost de fata. Este clar ca una dintre tendintele lumii contemporane este aceea de a limita si a delimita, a extinde, a construi, a inchide intre granite si a promite securitate. E suficient sa ne gandim la modul de functionare al unor cartiere rezidentiale, „spatii - enclava" in terminologia arhitectului si activistului grec Stavros Stavrides — bariere, cartele, camere de filmat, regulamente proprii de functionare. Daca privim lucrurile din punct de vedere spatial, gesturile propuse de Nilz Kallgren, a (te) retrage si a darama, vin in raspar cu unele tendinte din prezent si poate ca mai echilibreaza goana generalizata dupa spatiu privat.

Apropo de jocul dintre ceea ce controlezi si ceea ce lasi sa fie, de la caderea peretelui incoace, galeria este inundata constant de lumina naturala, uneori foarte puternica, alteori ritmata. Din acest motiv, spatiul e departe de a fi un white cube clasic, ermetic, luminat in mod controlat. Ca urmare, aici nu sunt expuse foarte des lucrari video, ci mai degraba instalatii si sculpturi. Dar, adauga Cristina, spatiul principal al galeriei ramane un white cube, doar ca unul care se schimba cu fiecare expozitie. Iar lumina nu presupune doar constrangeri, ci si aparitia unor momente magice — apusul e unul dintre ele.

Spre final, le-am intrebat pe Cristina si pe Maria despre relatia dintre Suprainfinit si alte galerii din zona — galeria Anca Poterasu si, pana de curand, Gaep. Am ajuns astfel la proiectul Doi Joi, un program colaborativ demarat in 2021 prin care, in fiecare a doua joi din luna, mai multe spatii expozitionale isi prelungesc programul si gazduiesc in sincron evenimente speciale. „Doi Joi functioneaza foarte bine. Chiar ieri au venit la vernisaj oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata. In zona mai e si Atelier 35, suntem cumva aproape, desi nu la fel de mult ca si cu celelalte, dar intra in circuitul de aici. Si cu galeria Posibila. Doar ca e foarte greu sa te sincronizezi intotdeauna. La un moment dat ne-a iesit. Acum vreo 3-4 ani am reusit sa deschidem toti — noi, Gaep si Anca Poterasu. Am facut stencil-uri pe jos, a fost dragut".

Am incheiat discutia vorbind despre atmosfera generala a zonei Mantuleasa - Plantelor. Cartierul este rezidential, linistit, „inca nu e cartierul creativ", rade Cristina. Ne luam la revedere afara, in fata unei cismele montate de curand de Primarie. Cainele cartierului, Puiu, nu isi face aparitia, asa ca mai aruncam o privire vitrinei si o luam la pas pe Mantuleasa.