In 2023, Centrul de Resurse in Fotografie si-a deschis oficial portile intr-un cartier care pare sa fie supus unei reconfigurari lente si continue, atat din punct de vedere social, cat si urbanistic. Tesutul urban de secol XIX-XX a fost completat recent cu cladiri de locuinte colective, dar inca exista terenuri goale si imobile intr-o stare avansata de degradare ce asteapta sa fie reabilitate.
CdRF se afla in apropierea Garii de Nord si a fostelor hale din Piata Matache Macelaru, construite in 1887, o zona pe atunci foarte activa comercial pentru artizani si mestesugari. In 1948, piata a devenit piata de stat, primind numele Piata Ilie Pintilie. Saizeci si cinci de ani mai tarziu, cartierul a fost marcat de pierderea cladirii de patrimoniu Hala Matache. In 2013, acest nucleu reprezentativ pentru identitatea capitalei a fost demolat abuziv, peste noapte, sub mandatul fostului primar Sorin Oprescu. Tot atunci, zeci de alte monumente istorice au fost puse la pamant, cu toate avizele cheie, mai putin cele de la Ministerul Culturii. Scopul demolarii? Construirea Diametralei nord-sud, pe axa Buzesti - Berzei - Uranus, un proiect de infrastructura urbana pentru fluidizarea traficului care a distrus un segment istoric important pe harta orasului. Acest caz a fost bine documentat prin proiectul Platforma Matache, care a adunat marturii, articole si a realizat un documentar valoros despre intreg procesul de demolare si consecintele acestuia.
Desi in prezent este o zona in preponderent rezidentiala, in ultimii ani au aparut diverse spatii care i-au adus impreuna pe cei interesati de cultura, fotografie sau viata sociala a orasului. Recent, in zona s-au deschis doua centre de developare foto, ISO 400 si Camera Lucida, iar pana nu demult, la Popa Tatu 20, a functionat libraria Dispozitiv Books. In primavara anului 2023 au inceput lucrarile pentru Teatrul Grivita, care isi va deschide portile catre public in urmatorii ani.
Terenul pe care a fost ridicat CdRF a fost cumparat in 2011, o perioada in care cladirile din cartierul Matache aveau inca preturi de vanzare mici pentru ca lumea considera zona rau famata. «In afara de faptul ca, intr-adevar, mai gaseam seringi pe jos seara, totul era super ok», isi aminteste Andreea. Pentru membrii fondatori ai echipei, felul in care era perceputa zona nu a fost un impediment si au inteles ca, odata ce te-ai stabilit in cartier, esti vecin si faci parte din comunitate.
CdRF a fost construit in zona protejata nr. 44 - Temisana, strada pe care se afla o casa monument, asa zisul «Palat venetian» de la numarul 2-4. Obtinerea autorizatiei in zonele protejate este intotdeauna mai dificila, fiind necesara o documentatie temeinica si avize de la diverse institutii, printre care si Ministerul Culturii. «Ne-am imprietenit cu politia locala, cu ISC-ul (Inspectoratul de Stat in Constructii)», ne povesteste Alex, care s-a ocupat de dosar. «Am fost fix contribuabilul nevinovat care s-a dus cu teancul de dosare». El spune ca oamenii din administratie nu era rau intentionati, dar faptul ca faceau parte dintr-un mecanism greoi care porneste de la o prezumtie de vinovatie ii facea sa actioneze ca atare. «Credeau ca vreau sa-i pacalesc zicand ca vreau sa construiesc un parter cu o mansarda si ca, de fapt, o sa fac cu totul altceva».
Procesul a durat destul de mult, mai ales daca luam in calcul desfasurarea santierului propriu-zis. Cu toate acestea, perioada prelungita de asteptare a fost si un avantaj, fiind un timp de aprofundare si rafinare a ideilor cu care echipa CdRF pornea la drum. «Avem un privilegiu pe care il intelegem. Liniste si baza. Avem vise, dar nu suntem pregatiti sa le spunem public inca.»
Sediul CdRF a fost proiectat de biroul de arhitectura BAAB si are trei spatii principale: o mansarda (30m2) si doua spatii la parter (50m2) — unul pentru galerie si celalalt pentru cafenea, legate si simultan separate printr-un perete-paravan in care a fost decupat un gol generos in forma de cerc.
In anii '50, in spatele curtii fusesera construite trei garaje. «Proiectul oficial a fost mansardarea acestei anexe gospodaresti [garajele] si reabilitarea fundatiilor si a beciurilor», ne-a spus Irina, cu care ne-am dat intalnire intr-o dimineata insorita in curtea interioara a CdRF.
Provocarea pentru BAAB a fost majora: era vorba de transformarea unor foste garaje intr-o cladire culturala, luand totodata in considerare contextul urban. Rezultatul final este «un obiect arhitectural» pe cat de compact, pe atat de plin de detalii care nu se fac vazute decat la a treia sau a patra vizita. Din fostele garaje au mai ramas amprenta si beciul ascuns de o trapa, chiar sub cafenea.
Ca referinta la aceste foste constructii din curte si la specificul Bucurestiului, un oras al straturilor suprapuse si al reconvertirilor, spatiul de la parter se inchide in continuare cu usi rulante. O alta referinta la fosta constructie este structura de beton masiv a parterului. Aceasta nu a fost finisata si are un aspect mai brut. Fiindca s-a construit la trei calcane (pereti de legatura intre proprietati), pentru a castiga spatiu in grosime, arhitectii au folosit pentru umpluturi un material ecologic experimental, hempcrete, «beton din paie», cum ii spune Irina. Spre deosebire, de exemplu, de caramida, acesta este si subtire, si termoizolant. Cu alte cuvinte, galeria CdRF este un spatiu invelit intr-o «coaja de beton», in care cobori. Sentimentul pe care l-am avut la prima vizita a fost acela al unui spatiu abstract in care fotografiile expuse ies parca din perete.
Atunci cand am urcat spre mansarda, pe o scara metalica exterioara, atmosfera s-a modificat complet. In loc de beton pur si beton din paie, am poposit intr-un fel de cocon de lumina, realizat cu precadere din lemn, metal si sticla. Experienta senzoriala a fost diferita. In pardosea am descoperit un hublou care te lasa sa «spionezi» ce se intampla dedesubt. De fapt, mansarda comunica cu toate spatiile din jurul ei: poti vedea atat curtea interioara a Centrului, cat si vegetatia din curtea vecinilor din spate, tipica Bucurestiului vechi (pomi fructiferi).
Nu vom divulga toate surprizele pe care le-am avut parcurgand cladirea de pe Popa Tatu, vom spune numai ca undeva exista un minunat patrat, iar altundeva o pasarela.
Popa Tatu este o «strada-pod» pentru masini care traverseaza rapid si eficient dinspre centru inspre gara. Indiferent de ce se intampla la strada, in curtea interioara e liniste. In weekend e plin de copii. E un loc sigur si prietenos, in jurul caruia s-a format deja o mica comunitate de vecini care vin sa-si bea cafeaua acolo.
Intrarea in aceasta oaza de liniste se face prin intermediul unui gang, care porneste dinspre strada. Pe vremuri, gangul era perceput ca acel spatiu intunecat al groazei, in care copiii se jucau si se speriau reciproc. Gangul de la CdRF nu se inscrie in aceste mitologii urbane, fiind pe vremuri calea de acces pentru masini catre garajele din spatele curtii. Ce este interesant, ne-a facut Irina sa realizam, este ca astazi nici o masina nu mai este suficient de supla pentru a intra prin gang. Dimensiunile masinilor au crescut considerabil din anii '50 incoace.
Gangul are un tavan inalt si functioneaza ca un spatiu intermediar intre doua paradigme urbane: strada - publica si zgomotoasa, si curtea interioara - intima si linistita. Gangul este si cel care anunta ca se intampla mai multe in curtea din spate: «Trecatorii au vazut mai intai ca se intampla ceva in gang si-apoi au intrat sa vada totusi ce e aici», ne spune Andreea.
Acest spatiu a fost conceput cu un scop diferit de cel al galeriei, spatiul expozitional principal, fiind dedicat fotografilor aflati la inceputul carierei. In ciuda faptului ca este un loc neconventional pentru expozitii, gangul se bucura de o vizibilitate mare gratie curiosilor care vor sa exploreze curtea, chiar daca nu mai ajung si in galerie.
«Gangul este prevazut sa fie acest spatiu unde noi zicem «Ok, vrei sa expui? Hai sa expui. Te ajutam cu conceptualizarea.» », spune Andreea. In schimb, spatiul galeriei este dedicat unor proiecte curatoriate intern. «In galerie vorbim despre proiecte fotografice pe care le reprezentam. Ne ocupam de productie, comunicare. Absolut tot.», explica ea.
I-am intrebat daca s-a intamplat sa colaboreze cu cineva care a descoperit CdRF din intamplare, observand gangul din strada si fiind curios ce se afla la capatul lui. «Astfel de colaborari nu cred ca s-au nascut doar din proximitate. Oamenii se asteapta, in general, sa plateasca pentru un spatiu de expunere. La noi nu-i cazul, adica ce vedeti in curte si in gang e free of charge».
Cu toate acestea, exista si exceptii atunci cand spatiul exterior il continua pe cel al galeriei, fiind folosit pentru expozitii interne. Cand ne-am intalnit cu Alex, Andreea si Ion, in gangul, curtea si galeria CdRF erau gazduite doua expozitii de fotografie - Broken Borders si Seamless. Ambele proiecte plecasera de la ideea de a aduce laoalta un curator strain si un artist roman. Pentru spatiile exterioare, gang si curte, match-ul a fost intre Ioana Moldovan si curatoarea Arianna Rinaldo, iar pentru galerie, cel dintre Andrei Pacuraru si Natan Dvir (cateva detalii despre cele doua expozitii aici).
Nici unul dintre cei trei membri fondatori ai CdRF nu isi atribuie titlul de «fotograf». Mai degraba, echipa CdRF vorbeste despre mijlocire, punere la cale, aducere laoalta.
Odata ce proiectul a castigat finantarea, Andreea si Ion s-au gandit sa anime spatiul de pe Popa Tatu prin organizarea cat mai multor evenimente. Este un model pe care l-au urmat cu succes in Mangalia, in cadrul proiectului Gradina Culturala Callatis. Acolo, in calitate de consultanti, i-au sfatuit pe angajatii de la Directia de Cultura si Sport sa mizeze pe microevenimente si pe diversitate pentru a da viata gradinii Callatis si a-i pune in lumina pe artistii locali. «Acelasi lucru il incercam si aici [la CdRF]. Avem multe evenimente, multe si marunte, tocmai ca sa activam spatiul intr-un fel, ca oamenii sa inteleaga ca pot veni aici, ca se intampla lucruri, ca esti binevenit», ne-a spus Ion, iar Alex l-a completat enumerand tipul de evenimente pe care le gazduieste spatiul de pe Popa Tatu: «(…) nu doar ca sunt niste fotografii pe pereti, ci se mai intampla artist talks, se pune muzica, o sa avem si niste performance-uri».
Discutand cu gazdele noastre despre motivatia din spatele CdRF, am aflat ca dezideratul de inceput al echipei a fost unul simplu: educatia. «Educatia a fost si este in continuare crezul nostru. Eu ii intreb pe cursanti inclusiv de ce reclama aia ii atrage si le vorbeste, iar alta nu. (…) De ce in ziarul asta, cutare intalnire este portretizata intr-un anume fel, iar in ziarul celalalt ai impresia ca e cu totul alta intalnire. De ce atunci cand stau pe Instagram, din cand in cand ma opresc? (…) De ce ma opresc la aceasta imagine? Foarte putini oameni pot sa explice de ce. (…) Avem multe cursuri de fotografie, inclusiv la facultate sau in privat. Dar lipseste educatia vizuala. Noi nu facem in scoala Desen, toata lumea ia materia asta in deradere. Se face Matematica la [ora de] desen, se face Dirigentie, dar si Educatia vizuala este foarte importanta» (Andreea). In prezent, in mansarda Centrului se tin cursuri de fotografie, contra cost, si tot acolo se afla o biblioteca cu acces liber, unde poti consulta peste 400 de titluri de specialitate (carti, reviste si albume). Lumina e foarte placuta si e liniste.
In plus fata de cursurile de fotografie si de decodificare a imaginilor din jurul nostru, CdRF isi doreste sa contribuie si la schimbarea felului in care e perceputa fotografia in spatiul romanesc. In opinia Andreei, «in perceptia publicului, a statului si a fotografilor pana la urma, fotografia e legata de un job sau de Instagram. Nu este legata de un produs de arta. Nu ne gandim ca s-ar putea sa aiba o valoare, care nu e de 5 lei, ca s-ar putea ca valoarea ei sa creasca in timp. Dar va exista [aceasta perceptie], iar noi asta tindem sa coagulam incet, incet».
Ajungem asadar inapoi la educatie: in pofida faptului ca fotografia este studiata in universitatile de arte din tara, in ochii publicului larg, ea ramane mai degraba un hobby, considera Andreea. In opinia ei si a lui Ion, exista multe aspecte care au condus la aceasta situatie: decalajul istoric in raport cu tarile din Occident si lipsa de incredere a fotografilor talentati de la noi; accesul financiar inca redus la echipamente performante; lipsa de finantare publica a fotografiei — in comparatie cu filmul, sumele alocate acesteia sunt foarte mici; democratizarea fotografiei si impresia generalizata ca oricine se pricepe sa «faca poze», nefiind necesara nici o pregatire speciala; si, nu in ultimul rand, prejudecatile despre studiile umaniste si numeroasele fabrici de diplome din mediul privat. Pe axa hobby-produs de arta, fotografia poate ocupa multe pozitii, iar CdRF spera sa consolideze mai bine segmentul propriu-zis artistic, cat si intelegerea fotografiei ca purtatoare a unor mize la limita retorice, de transmitere a unui anumit tip de mesaj catre un anumit public.
Am rezonat cu pozitia echipei CdRF despre educatie. O minima cultura artistica este absolut necesara oricarui individ si poate si mai necesara societatii ca ansamblu. Dar, de facto, in prezent, in invatamantul preuniversitar din tara, la profilele nevocationale, exista doar doua discipline artistice: Educatia vizuala si Educatia muzicala. Stim cu totii numeroasele si nefericitele prejudecati despre ora de desen si ora de muzica. «Ciudatii» carora le plac aceste materii, uneori chiar mai mult decat cele catalogate drept «serioase» sau «de viitor», sunt luati mai mereu peste picior. «Este exact acelasi lucru ca atunci cand lumea te intreaba «Ce ai, esti fraier, de ce dai la uman?». E o cutuma culturala pe care o avem,» ne spune Andreea. La fel cum in licee se rade de cei care merg la uman, in mediul privat, angajatorii surad dezaprobator in fata studiilor superioare umaniste ale posibililor angajati, etichetandu-le drept «supra-calificari»; altfel spus, drept inutile.
In discursul public de la noi, profilul umanist din licee este devalorizat, uneori chiar de autoritati. In 2020, Sibi-Bogdan Teodorescu, artist si profesor de Educatie vizuala in Bucuresti, reactiona la propunerea din acel an a Ministerului educatiei de a transforma Educatia vizuala si Educatia muzicala in materii optionale — cu alte cuvinte, de a le scoate usor, usor, pe tusa. De asemenea, in mediul academic, exista o dezbatere de lunga durata despre «criza educatiei umaniste». Recent, UBB a lansat o Platforma umanista pentru a raspunde faptului ca «stiintele care se ocupa de cunoasterea omului si a binelui public, sunt puse intr-un con de umbra de stiintele dedicate naturii/tehnologiei». In ecou, revista VATRA a publicat in aprilie 2024 un dosar dedicat studiilor umaniste si istoriei «intrarii lor in umbra»; articolul lui Marius Lazar ofera o buna contextualizare sociologica a situatiei din prezent.
Cu alte cuvinte, lipsa de educatie vizuala despre care am discutat cu membrii CdRF are un fundal complex si ingrijorator.
In stanga galeriei, la parterul CdRF spuneam ca se afla o cafenea, iar in curtea de dincolo de gang, cateva masute rasfirate. Insa spatiul de pe Popa Tatu este gandit pentru a fi in primul rand o galerie: «Noi nu suntem o cafenea, suntem o galerie unde poti sa bei si cafea. Cam asta e ordinea lucrurilor», ne explica Alex. Dar aceasta ordine este pusa in dificultate de evolutia organica a cafenelei si a gradinii-curte: «Chiar daca poate nu l-am gandit constient de la inceput, vedem cum spatiul de aici se transforma intr-un third space [al treilea spatiu/spatiu tertiar]», ne-a spus, in alt punct al discutiei, Andreea. Elevi si studenti «vin, iau o carte, iau o limonada sau cer un pahar de apa si stau cu orele. (…) Vara trecuta era plin de tineri care aveau avionul noaptea si asteptau aici, uneori dormeau pe bagaje prin curte».
Pe scurt, un third space este un loc prietenos, unde comercialul e redus la maximum si unde te simti in siguranta. Notiunea are o istorie bogata (vezi finalul textului). Intelesul cel mai accesibil al lui third space este cel propus de sociologul Ray Oldenburg. In 1989, acesta a publicat The Great Good Places, volum in care critica acerb lipsa spatiului public si a celui informal din suburbiile marilor orase din SUA si incerca sa isi convinga cititorii de beneficiile enorme pe care astfel de spatii le-ar aduce, daca ar fi prevazute in planificarile urbane.
Pentru autor, «primul spatiu» este cel de acasa, cel de-al doilea este locul de munca, iar «al treilea spatiu» este pur si simplu locul informal in care oamenii se strang laoalta, discuta liber, se cunosc intre ei si interactioneaza liber. El nu se rezuma la a fi locul in care «evadezi», ci este constitutiv pentru cine suntem si pentru comunitate. Exemple de spatii tertiare din mediul urban european sunt piatetele, scarile unei institutii publice, anumite baruri si cafenele de cartier cu o atmosfera in care consumul nu este pe primul loc, etc.
Esential pentru un «al treilea spatiu» este neutralitatea sa: aici, diferentele sociale si de varsta nu mai conteaza. Mai mult, strainii sunt bineveniti. Desi exista obisnuiti ai locului si un oarecare ritual de initiere prin care trebuie sa treci pentru a te integra, aceste locuri au nativ o deschidere fata de diferente. Interactiunea este libera de orice scop sau datorie, conversatia este intretinuta de dragul ei insesi, al placerii de a fi laoalta. Din acest motiv, apar adesea momente de coeziune pe care cei implicati doresc sa le reitereze, pana in punctul in care acel loc devine o «a doua casa». Spatiile tertiare sunt locuri nepretentioase, nu ies in evidenta. In fond, credea Oldenburg, fara un third space, nu prea exista comunitate sau relatii de vecinatate reale, ci locuitorii se invart sisific in roata metro-boulot-dodo (metrou-birou-nani).
Mizele celor de la CdRF poate ca nu se suprapun perfect cu cele expuse de Oldenburg, dar o nevoie de pura sociabilitate pare ca planeaza asupra spatiul urban bucurestean. Curtea interioara de la CdRF da semne ca ar putea sa devina un astfel de third space.
Am scris mai multe despre conceptul de «third space» aici.
Conceptul de «al treilea spatiu» (third space) precedeaza cartea lui Oldenburg din 1989. Voi trimite rapid la doua dintre episoadele lui anterioare. Primul se desfasoara in 1974, in lucrarea La production de l'espace, a filosofului si sociologului de stanga Henri Lefebvre, probabil parintele acestei notiuni, desi nu si cel care a inventat expresia «third space». Lefebvre scrie o lucrare tonica, subversiva, in siajul mai '68, in care sustine ca spatiul nu mai poate fi inteles ca un fundal neutru in care fiinta umana isi desfasoara existenta. E nevoie de analize foarte detaliate ale felului in care spatiul este, pe de-o parte, produs de cei care detin puterea politica si de urbanistii si arhitectii care ii sustin si, pe de alta parte, produce anumite experiente si decupaje simbolice pentru locuitori.
In orice oras european, fiecare este antrenat intr-o «practica spatiala» pe care nu a ales-o, dar in care este nevoit sa traiasca (iar accentele lui Lefebvre cad adesea pe dimensiunea corporala a acestei vietuiri). Una dintre tezele autorului este aceea ca spatiul urban tinde sa fie redus la ritmul muncii, la transport si rute, la scheme si planuri abstracte. Modelul economic dominant produce «spatii abstracte» in loc de orase vii. Urbanul este fragmentat pana la refuz in spatii specializate, este suprasaturat cu publicitate si marfuri, traversat de forte economice ce produc segregari si discriminari sociale (se vorbeste mult in prezent de ghetto-urile create prin deciziile actorilor care organizeaza spatiul urban). Abstractizarea duce, pentru Lefebvre, la alienare, la golirea de sens a vietii cotidiene.
Contracararea acestei tendinte de abstractizare impusa de sus in jos este posibila prin ceea ce Lefebvre numeste spatii traite. Ce ar fi acestea? Autorul descrie trei momente ale spatialitatii: spatiul perceput, cel conceput si cel trait (espace percu, espace concu, espace vecu). Ele surprind trei atitudini in care ne situam clipa de clipa: cea in care ne folosim de configuratia spatiala a unui oras pentru a ne desfasura activitatile. In cazul oraselor moderne, este vorba de reteaua de drumuri, de transport public, sedii, resedinte, spatii dedicate timpului liber — tot ceea ce alcatuieste dimensiunea materiala a unei societati si «practica sa spatiala». A doua atitudine corespunde unei raportari mentale la spatiu, in urma careia producem teorii, harti, planificari, etc. Este suficient sa ne gandim la cum este conceput spatiul in fizica, geometrie, arhitectura, planificare urbana, geografia clasica, etc. Figura dominanta a acestor abordari mentale este planul, reprezentarea 2D. In sfarsit, a treia dimensiune sau atitudine in raport cu spatialitatea are la origine interactiunea (indelungata sau foarte intensa) si presupune investirea anumitor locuri cu anumite semnificatii.
Cel din urma, «spatiul trait», este ceea ce va deveni ulterior «al treilea spatiu». El este diferit de spatiul perceput si de cel conceput mai ales prin accentul afectiv: spatiul trait este cel pe care il construim in naratiunile noastre personale, iar, la nivel colectiv, in cele ale istoriei. Poate fi parcarea in care ne-am jucat de-a v-ati ascunselea in copilarie, cafeneaua in care se strang artisti si se pun la cale revolutii, coltul tau preferat din casa, o anumita piateta antica.
In prezent, exista cercetari de «geografie afectiva/mentala», insa Lefebvre vedea mai mult in dimensiunea traita a orasului. Pentru el, al treilea spatiu este locul in care are loc o apropriere a spatiului urban aplatizat si instrumental. Prin apropriere apar semnificatii eliberate de logica nevoilor, apar placerea si gratuitatea, iar diferentele nu mai sunt sistematizate si astfel uniformizate. Prin esenta ei, aproprierea unui loc contracareaza inevitabil dominatia exercitata de actorii politici si economici. Uneori, aceasta opozitie se intampla fatis — de exemplu, atunci cand o comunitate se strange pentru a bloca constructia unei autostrazi sau pentru a apara spatiile verzi si a cere proliferarea lor. Oameni stransi seara sau la pranz pe scarile unei institutii dau acelui loc o putere simbolica ce apara orasul de dezmembrare si limiteaza ascensiunea privatului.
Al doilea episod al istoriei conceptului third space se petrece in lucrarile unui discipol al lui Lefebvre, Edward Soja, urbanist si geograf declarat postmodernist. Intr-o lucrare publicata in 1996, autorul preia si dezvolta notiunea de «spatiu trait». Pentru Soja, al treilea spatiu, «spatiul social trait» (lived social space) este, in primul rand, cel al unei deschideri radicale fata de alteritate. Meritul teoretic major al operei lui Lefebvre este, in ochii lui Soja, depasirea logicii binare in privinta spatialitatii. «Va exista mereu un Altul», spusese autorul francez. Orice opozitie (centru-periferie, dezvoltat-subdezvoltat, local-global, noi-ei, etc.) si sistemul neospitalier cu alteritatea pe care il genereaza pot fi puse sub semnul intrebarii printr-un procedeu numit de Soja «thirding», triplare. Astfel, orice third space dispune intrinsec de un imens potential pentru protest, rezistenta si coeziune sociala, intrucat se naste tocmai ca persiflare a binarului.
De altfel, desi era preocupat de beneficiile comunitare ale spatiilor tertiare, Oldenburg, la randul lui, oferea multiple exemple in favoarea potentialului de dezobedienta al spatiilor tertiare. Unul dintre ele trimite la inceputul secolului XVIII, in Suedia, cand monarhia interzisese consumul de cafea. Masura fusese luata tocmai pentru ca spatiile informale in care aceasta era consumata, cafenelele vremii, devenisera ostile regimului.
La capatul unei istorii de cel putin cinci decenii, conceptul de «al treilea spatiu» trimite asadar la o dimensiune afectiva, la apropriere si opozitie in fata omogenizarii. Un spatiu tertiar este locul privilegiat al posibilului (a possibilites machine, in cuvintele lui Soja).
